Sună bine nu? Sună “pompos”, dar în realitate o mizerie. Dacă tot începe mâine şcoala şi se mai curăţă Messengerul de  atâta trafic cât a avut vara asta, am zis că şi blogul trebuie să aboredeze un subiect legat de şcoală. Corect? Corect.

E foarte greu să vorbeşti despre ceva ce nu există, pentru că în România prin educaţie se înţelege: “multe note de 10 în carnet” şi bineînţeles “30 de caiete umplute” cu scris după dictare. Ca să vă dau un punct de pornire vă spun că eu nu am fost vreun geniu, dar nici prost nu am fost. Nu am avut note de 10 cu nemiluita, iar de restul, înafară de 1 şi 2 am avut toate notele. Dar un părinte întreg la minte şi zdravăn la creierii capului şi-ar întreba copilul, ce ştie, nu ce notă a luat.

Ce vină are elevul că a adormit la oră când baba aia proastă vorbea cu pereţii în altă limbă? Consider şcoala în România 12 ani de viaţă semi-pierduţi. Sau chiar, aproape pierduţi. În loc ca profesorul să interacţioneze cu elevul să îl facă să se axeze pe un anumit domeniu, el (profesorul prost) vrea ca toţi elevii să ştie materia perfect. Şi se pune să îi dicteze de îl doare mâna, oricum nu înţelege nimic, dar cu siguranţă mai bine ar fi fost să vorbească 5 minute cu elevul şi acesta ar fi înţeles ce debitează profesorul.

O altă mare prostie la profesorii din România, nu ai voie să îi contrazici. Ei sunt Dumnezeu pe pământ, dacă îi contrazici, poţi deja să te transferi la altă şcoală. O altă imbecilitate este favorizarea copiilor mai deştepţi (sau cel puţin deştepţi din punctul lor de vedere). Nu am înţeles niciodată de ce? Dacă îl vezi că e prost, în loc să-l ajuţi tu (profesor cretin) preferi să îi dai un 4.

Ar mai fi multe, dar probabil le voi scrie într-un alt articol.