A mai observat cineva că timpul nu ţine niciodată cu tine? Dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca timpul să fie cel mai puternic inamic al meu. Atunci când ai nevoie ca el să treacă, el stă şi cunoaştem cu toţii cât de insuportabil e suspansul. Aşa se formează liniştea dinaintea furtunii şi valul de exclamări retorice combinat cu intensitatea monologului interior aferent.

Când ai nevoie de timp, el nu are nevoie de tine. Şi atunci fuge, fuge de parcă nici nu a fost vreodată acolo. Şi zboară minutele şi împreună cu ele şi plăcerea, bucuria şi tot din ceea ce ţi-ai dori să ţină la nesfârşit.

Şi de parcă nu ar fi de-ajuns, timpul nu te iartă. Degeaba vrei să dai timpul înapoi, el nu vrea neam. Şi tu vrei să-l dai înapoi şi el merge mai-nainte de parcă nici nu te aude. Şi nu te aude, de parcă nici nu-i pasă. Şi chiar nu îi pasă… şi atunci de ce avem atâta nevoie de un nimic indolent?