Cer înnorat, trafic aglomerat, dar un aer curat în care maşinile stau la semafor. Drumul e în lucru – teoretic, practic, din trei muncitori cu vestă fosforescentă unul păzeşte, iar ceilalţi doi spun bancuri. Nu e vina lor.

În stânga, Dunărea nervoasă se grăbeşte să se-arunce în Mare. A văzut suficiente, e ultimul hop, cel mai greu, cel mai urât, cel mai mohnit, cel mai lung…

În dreapta, muntele. De fapt, e un podiş, dar are exact aceleaşi caracteristici ale unui versant veritabil, decât că nu-l ajută înălţimea. E Podişul Mehedinţi şi din orice unghi l-ai privi pare la fel de încruntat. Parcă se uită drept la tine şi te-acuză…

Tu stai fix între ei. E un peisaj umitor, e singurul loc din ţară unde se poate vedea o astfel de relaţie a naturii. Puţini realizează unde se află, majoritatea aşteaptă ca semaforul să-şi schimbe culoarea. Când te uiţi în jos…  te trezeşti la realitate. De-o parte şi de alta a carosabilului nefinalizat şiroaie de gunoaie aşteaptă să se dezintegreze. S-au resemnat. Nu le mai strânge nimeni. Aşteaptă să intre în structura muntelui la umbra căruia se odihnesc şi probabil se bucură că nu au avut cruda soartă a fraţilor lor, care plutesc acum în Dunăre.

S-a făcut semaforul verde…