Modul cel mai simplu de a face blogging fără a face de fapt blogging, adică de a scrie nimic despre nimic, e să înjuri. Dar nu înjuratul ca la uşa cortului, ci adoptând o poziţie contrarie clară despre tot ceea ce apare, indiferent de context.
Practic, fiind nemulţumit şi frustrat în permanenţă. Frustrarea şi nemulţumirea, în contextul actual, sunt de înţeles până la un punct. Dar în momentul în care depăşeşti graniţa raţională şi ajungi să te declari scârbit şi revoltat în privinţa oricărui fapt, ai o problemă.
Am înţeles că ai blog, e bine, am înţeles că trebuie să bagi material proaspăt, am înţeles toate astea, dar e prea mult să ajungi să îţi exprimi opinia profund dezaprobatoare la fiecare lansare.
De la o lansare de maşină românească la o nouă emisiune tv totul e prost şi nedemn de superficialul tău ego care nu te lasă să vezi vidul monoton în care exişti.
În altă ordine de idei, seria de articole bilunare dedicate hiphop-ului românesc începută aici nu vă va onora mecanismul auditiv decât o dată, pe la sfârşitul lunii, nu pentru că nu am material, ci pentru că nu am timp.
Cadourile sunt ilustrarea perfectă a deplasării formei într-un alt plan faţă de fond, dar chestiunea aceasta nu face obiectul articolului de astăzi. După aproximările mele, când vine vorba de cadouri (felicitări, mărţişoare etc), doar 1% din populaţia Terrei o face pe bune, din suflet. Şi tot din aproximările mele rezultă faptul că acel procent nu se intersectează în niciun element cu mulţimea populaţiei din ţara noastră, ceea ce e corect – doar ne plac carnea şi manelele.
Comentarii