Déjà vu înseamnă în limba franceză ,,deja văzut”. Am încercat să mă documentez puţin pe internet despre acest fenomen, dacă putem să-i spunem aşa, însă informaţiile pe care le-am găsit s-au dovedit plictisitoare şi neinteresante.
Senzaţia de “deja vu” o are multă lume. Poate chiar toată. E un sentiment unic pe care unii preferă să-l asocieze cu sentimentul de ciudat deşi nu este la fel. E ca şi cum ai retrăi un fragment mai scurt sau mai lung din viaţă. Dacă acest fragment este suficient de lung, ai însă parte de o senzaţie uluitoare, aceea pe care o întâlneşti în filme şi anume: cunoaşterea viitorului.
Recent, jucam fotbal, echipa adversă bătea corner iar eu mă aflam în propriul careu. Imediat după ce a lovit mingea am început să realizez că ceea ce urma să se petreacă îmi este cunoscut. Ştiam că portarul o va respinge slab şi chiar a respins-o slab. Ştiam că un jucător din echipa mea va pleca puternic pe contraatac şi va scăpa singur cu portarul. Şi aşa a şi fost. Coechipierii aproape că sărbătoreau golul când, rămas în acelaşi loc, m-am forţat puţin să-mi amintesc dacă va înscrie sau nu. Cred că abia cu câteva milisecunde înainte mi-am dat seama că va rata. Şi a ratat! Poate am presupus, poate “deja vu”-ul a dispărut şi pur şi simplu trăiam prezentul.
S-a spus că acest “deja vu” este deseori doar o repetare a unei faze deja trăite, dar dacă sunt sigur de ceva pe lumea asta, atunci sunt sigur că nu am mai trăit faza aia.
Cred că a fost cel mai lung fragment de “deja vu” pe care l-am avut vreodată. Să cunoşti viitorul, senzaţional, deşi poate în timp ar deveni plictisitor.
Uau… pare nostalgic si interesant in acelasi timp ce spui tu.
Eu am destul de des asemenea senzatii, adica deja vu-uri.
Inca un mister…
Uite un subiect, pe langa multe altele, care ar captiva elevii in scoli.