Pe mine industria cinematografică românească “post Sergiu Nicolaescu” (scuzați expresia!)  mă lasă rece. Filme la care am râs copios sau am stat ațintit spre ecran îi aveau în prim-plan pe zeii industriei cinematografice românești, cum ar fi: Amza Pelea, Ilinca Goia, George Alexandru, Mircea Albulescu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Toma Caragiu, Dem Rădulescu sau Iurie Darie.

După aceștia parcă nu s-a mai născut niciun actor român esențial. E o supoziție eronată, bineînțeles, dar cât de departe de adevăr? Nu am pretenția de a fi văzut toate filmele românești apărute recent, dar dacă o parte dintre ele erau ceva mai bune decât o ceapă degerată aș fi auzit de ele. Astfel, singurul film cât de cât reușit de care îmi aduc aminte este, culmea, tot un film de-al marelui regizor, adică Poker.

Eu când vreau să fluier, fluier – un film în regia lui Florin Șerban și cu niște actori anonimi, cel puțin pentru mine – e un film mediocru înspre plictisitor. Dacă orice alt film, neromânesc, era atât de plictisitor, l-aș fi închis după prima jumătate de oră. Eu nu înțeleg pe ce considerente un astfel de film, decent dacă e să fim înțelegători, a ajuns să fie premiat la Berlin cu Ursul de Argint. Scenariul, oarecum intrigant, nu mi se pare potrivit unui lung-metraj. Povestea acestui film se putea spune în 45 de minute fără niciun fel de probleme. Pauzele de tăcere interminabilă sunt lipsite de vreo semnificație interioară, adâncă sau nesesizabilă publicului larg, iar comportamentul actorilor ușor nenatural. Așa cum cineva se exprima pe un forum de specialitate, un scenariu bun, dar numai pentru știrile de la ora cinci. Nu pentru un film care, până una alta, răpește o oră și jumătate din viața unui om.

Deși se încadrează în aceeași psihologie ca și filmul lui Cristian Mungiu – 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – acesta din urmă are cel puțin meritul unei perspective obiective asupra condițiilor mizere și inumane din perioada comunismului. Cu toate că e puțin cam prea abstractizat, cel puțin acel film trezea o reacție în tine, pe când, comportamentul psihotic al actorului principal din filmul lui Florin Șerban mă lasă rece. Nu mi se pare un spirit chinuit, ci mai mult un spirit patetic, irațional în fața iubirii (adică banal) și care tace mult. Această tăcere, vrând să insinueze profunzimea clipelor, pe mine nu face decât să mă ducă cu gândul la lipsa de idei a regizorului.

O țară atât de ilară precum a noastră nu e pregâtită nici să guste, nici să producă drame. Avem comedia și simțul umorului în sânge, probabil de asta suntem acum acolo unde suntem – când a trebuit să fim gravi și serioși, noi am râs. Cât despre morți, numai de bine, apropo de industria noastră cinematografică.