Nu vreau să mă încadrez în tipologia cineamatorilor care au mereu ceva de reproşat la adresa câştigătorului de Oscar. Tocmai de aceea, rândurile următoare nu se referă la Avatar – deşi poate ar fi stârnit mai multe reacţii.
The Hurt Locker şi An Education sunt fără dubii filme care sar mediocritatea cinematografică din 2009, dar nu sunt filme de Oscar. Dacă pe The Hurt Locker, filmul lui Kathryn Bigelow, l-aş vedea între nominalizaţii la Oscar (ceea ce şi este) în niciun caz nu ar avea atâtea nominalizări, maxim 2-3.
Cât despre An Education, nu îi văd rolul pe lista nominalizărilor. Este sec, superficial, este tras de păr – 95 de minute pentru o poveste bună de scurt-metraj – şi cel mai grav este că e banal.
Revenind la prima peliculă singurul meu argument este că e monoton şi puţin influenţabil pe plan sentimental, deşi spiritul din spatele poveştii este mai mult decât deprimant. Din păcate, semnul întrebării care ni se citeşte pe faţă la sfârşitul filmului nu este cauzat de puternica tulburare sentimentală din spate, ci mai degrabă provine din întrebarea: “Bine, şi ce-i cu asta?“.
Cadourile sunt ilustrarea perfectă a deplasării formei într-un alt plan faţă de fond, dar chestiunea aceasta nu face obiectul articolului de astăzi. După aproximările mele, când vine vorba de cadouri (felicitări, mărţişoare etc), doar 1% din populaţia Terrei o face pe bune, din suflet. Şi tot din aproximările mele rezultă faptul că acel procent nu se intersectează în niciun element cu mulţimea populaţiei din ţara noastră, ceea ce e corect – doar ne plac carnea şi manelele.
Comentarii