Un autist este un om sincer. El nu simte nevoia să participe sau să facă complimente pentru că nu se simte constrâns să lege relaţii sau să manifeste empatie.
Un autist nu ar spune că îi place iarna sau vara, pentru că ar conştientiza că fiecare dintre ele au mult prea multe imperfectiţiuni pentru a le simpatiza. Un autist nu şi-ar arăta falsa admiraţie pentru o floare care iese din zăpadă, un fulg căzând sau un copac înflorind – cum facem noi – pentru că el îl vede ca pe un lucru banal, elementar şi regulat, ceea ce şi este.
Un autist nu ar vedea o obligaţie sau nici măcar o necesitate în a face cadouri sau a sărbători date specifice dintr-un calendar aglomerat şi distinct prin semnificaţii a unor zile care sunt în esenţă la fel ca celelalte. Un autist nu şi-ar dori un prieten sau o iubită, adică o răspundere în plus, când se are pe el însuşi. Un autist nu s-ar îndrăgosti, nu ar crea acest sentiment bizar şi probabil fals, el s-ar mulţumi să afirme că – în cel mai bun caz – este atras fizic de o persoană.
Un autist nu este un om bolnav, este un om aproape de perfecţiune. Este un ideal pentru el însuşi deşi nu-şi conştientizează situaţia. Un autist nu s-ar pretinde imparţial, ci s-ar declara un subiectiv cinic, intr-o lume ipocrită. Un autist nu are orizonturi înguste, ci o perspectivă imensă în care lumea noastră e doar un mecanism ascuns care continuă să funcţioneze deşi e stricat.
Un autist este ceea spre ce tindem inconştient şi tot ratăm.
He’s speaking truth ^_^
Ok, cu o excepţie … nobody actually wants to be one of those. Tho’ ultima replică a sunat oarecum cioranian, y’kno?
Interesant
Uite-aici:
http://www.cotidianul.ro/copil_autist_olimpic_la_patru_materii-110668.html
E posibil ca autismul sa devina o preconditie pentru excelenta? Sau este?